Marcă a Uniunii Europene – Procedură de declarare a nulității – Marca Uniunii Europene verbală Leone – Cauză de nulitate relativă – Dreptul la nume anterior potrivit dreptului austriac – Articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (UE) 2017/1001

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta) 14 ianuarie 2026 ( *1 ) „Marcă a Uniunii Europene – Procedură de declarare a nulității – Marca Uniunii Europene verbală Leone – Cauză de nulitate relativă – Dreptul la nume anterior potrivit dreptului austriac – Articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (UE) 2017/1001” În cauza T‑64/25, Lisa Leone, cu domiciliul în Viena (Austria), Giorgio Leone, cu domiciliul în Viena, Leone & Leone OG, cu sediul în Viena, reprezentați de F.‑M. Orou, avocat, reclamanți, împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de D. Stoyanova‑Valchanova, în calitate de agent, pârât, cealaltă parte în procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO fiind Incom, cu sediul în Ajdovščina (Slovenia), TRIBUNALUL (Camera a opta), compus din domnii I. Gâlea, președinte, și T. Tóth (raportor) și doamna L. Spangsberg Grønfeldt, judecători, grefier: domnul V. Di Bucci, având în vedere faza scrisă a procedurii, având în vedere că niciuna dintre părți nu a formulat, în termen de trei săptămâni de la comunicarea terminării fazei scrise a procedurii, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii, pronunță prezenta Hotărâre 1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanții, doamna Lisa Leone, domnul Giorgio Leone și Leone & Leone OG, solicită anularea Deciziei Camerei a doua de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 27 noiembrie 2024 (cauza R 971/2023‑2) (denumită în continuare „decizia atacată”). Istoricul cauzei 2 La 19 ianuarie 2022, reclamanții au depus la EUIPO o cerere de declarare a nulității mărcii Uniunii Europene care fusese înregistrată ca urmare a unei cereri depuse la 26 februarie 2020 pentru semnul verbal Leone. 3 Produsele acoperite de marca contestată pentru care s‑a solicitat declararea nulității făceau parte din clasa 30 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și constau în esență în înghețată și diverse produse înghețate. 4 Motivul invocat în susținerea cererii de declarare a nulității era cel prevăzut la articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1), în legătură cu dispoziții ale legislației austriece, și anume articolul 43 din Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil general austriac), articolul 9 din Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb (Legea privind combaterea concurenței neloiale) din 22 noiembrie 1984 (BGB1, 448/1984) (denumită în continuare „Legea federală austriacă împotriva concurenței neloiale”) și articolul 12 din Markenschutzgesetz (Legea privind protecția mărcilor) din 30 noiembrie 1970 (BGB1, 260/1970) (denumită în continuare „Legea austriacă privind protecția mărcilor”). 5 Cererea de declarare a nulității se întemeia pe următoarele drepturi anterioare protejate în temeiul dreptului austriac: – dreptul la numele Leone, numele de familie al persoanelor Lisa și Giorgio Leone, utilizat de aceștia în cadrul operațiunilor lor comerciale; – dreptul la denumirea socială Leone & Leone OG, societate de drept austriac, înregistrată la 27 septembrie 2012, ai cărei asociați sunt Lisa și Giorgio Leone și care are ca obiect de activitate producerea și vânzarea de înghețată; – dreptul asupra numelui Leones, utilizat în cadrul unor operațiuni comerciale începând cu 28 octombrie 2013 și afișat pe magazinele de înghețată ale reclamanților, precum și pe produsele comercializate de aceștia din urmă. 6 La 9 martie 2023, divizia de anulare a respins în totalitate cererea de declarare a nulității. Aceasta a considerat în esență că elementele de probă prezentate de reclamanți nu demonstrau că importanța sau întinderea utilizării denumirilor revendicate în cadrul activităților lor comerciale în sectorul înghețatei, menționate la punctul 5 de mai sus, erau suficiente pentru a stabili că acestea dețineau un „interes demn de protecție” căruia i se putea aduce atingere, astfel cum ar impune dreptul austriac aplicabil. Divizia de anulare a considerat, așadar, că nu putea exista riscul ca publicul relevant să asocieze, din punct de vedere economic sau în alt mod, marca contestată cu reclamanții. 7 La 8 mai 2023, reclamanții au formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei diviziei de anulare. 8 Prin decizia atacată, camera de recurs a respins calea de atac pentru motivul că drepturile anterioare invocate de reclamanți, menționate la punctul 5 de mai sus, intrau în domeniul de aplicare al articolului 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001 și, prin urmare, nu intrau în domeniul de aplicare al articolului 60 alineatul (2) litera (a) din acest regulament, astfel încât cererea de declarare a nulității, întemeiată pe această din urmă dispoziție, era nefondată. Concluziile părților 9 Reclamanții solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată. 10 EUIPO solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în cazul convocării la o ședință. În drept 11 În susținerea acțiunii formulate, reclamanții invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 94 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 și, al doilea, pe încălcarea articolului 60 alineatul (2) litera (a) din acest regulament. 12 Se impune ca mai întâi să fie analizat al doilea motiv. 13 Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanții susțin că camera de recurs a încălcat articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 pentru motivul, pe de o parte, că a considerat în mod eronat că această dispoziție viza protecția unui nume ca atribut al personalității, însă nu îl proteja în cadrul utilizării sale comerciale, îndepărtându‑se astfel de Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI (C‑263/09 P, EU:C:2011:452), și, pe de altă parte, că nu a luat în considerare explicațiile lor cu privire la dreptul național, a omis să ia în considerare elemente de probă privind utilizarea comercială importantă a numelor revendicate și a concluzionat în mod eronat că elementele de probă pe care le prezentaseră nu demonstrau că „interesele [lor] demne de a fi protejate [erau] lezate”. 14 EUIPO apreciază că camera de recurs a considerat în mod întemeiat că drepturile anterioare invocate de reclamanți nu intrau în domeniul de aplicare al articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001. Aceste drepturi ar fi trebuit să fie invocate în temeiul articolului 60 alineatul (1) litera (c) din acest regulament coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din regulamentul menționat, din care fac parte mărcile neînregistrate și alte semne utilizate în comerț, cum ar fi, în esență, denumirile comerciale, denumirile sociale, numele de domenii și alte semne care pot servi drept identificatori comerciali sau pentru a identifica o activitate economică desfășurată de titularul lor. În schimb, abordarea adoptată de reclamanți ar conduce la eludarea dreptului Uniunii Europene. Astfel, această abordare le‑ar permite să invoce un drept la identificatori comerciali fără a fi supus condițiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din același regulament și în special condiției referitoare la demonstrarea unei utilizări al cărei domeniu de aplicare depășește domeniul local. 15 În special, pe de o parte, în ceea ce privește denumirea socială Leone & Leone OG și numele Leones, identificatori ai unei societăți și, respectiv, ai unei întreprinderi, EUIPO susține că acestea sunt drepturi „tipice” care intră sub incidența articolului 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din regulamentul menționat. Această concluzie ar fi confirmată în special de articolul 9 din Legea federală austriacă privind combaterea concurenței neloiale, precum și de articolele 12 și 32 din Legea austriacă privind protecția mărcilor, în măsura în care aceste dispoziții ar face referire în mod explicit la protecția „identificatorilor comerciali”. Pe de altă parte, faptul că reclamanții invocă ei înșiși o protecție împotriva unei „confuzii de atribuire”, cu alte cuvinte o situație în care publicul relevant ar fi indus în eroare cu privire la originea comercială a produselor relevante, înseamnă, potrivit EUIPO, că drepturile anterioare invocate au în realitate funcția de „semne invocate în calitate de identificatori comerciali”. Pe de altă parte, în ceea ce privește numele de familie Leone, reclamanții nu ar fi invocat acest nume în temeiul funcției sale de identificare a unei anumite persoane, ci ar fi invocat, în realitate, protecția semnului care constă în acest nume utilizat în comerț. Observații introductive 16 Articolul 60 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 prevede: „Marca UE este […] declarată nulă pe baza unei cereri prezentate [EUIPO] sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei proceduri de constatare a încălcării drepturilor, în cazul în care utilizarea ei poate fi interzisă în temeiul unui alt drept anterior în conformitate cu legislația Uniunii sau cu dreptul intern care îi reglementează protecția, în special: (a) al unui drept la nume; (b) al unui drept la imagine; (c) al unui drept de autor; (d) al unui drept de proprietate industrială.” 17 Din articolul 16 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a [Regulamentului 2017/1001] și de abrogare a Regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1) reiese că, în cazul unei cereri de declarare a nulității în temeiul articolului 60 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, solicitantul prezintă printre altele următoarele elemente: probe care să ateste achiziția, permanența și domeniul de aplicare al protecției în ceea ce privește dreptul anterior relevant, precum și probe care să ateste că solicitantul este îndreptățit să depună cererea, incluzând, în cazul în care dreptul anterior este invocat în temeiul legislației unui stat membru, o identificare clară a conținutului legislației naționale pe care se bazează prin prezentarea de publicații ale dispozițiilor sau jurisprudenței relevante. 18 Solicitantul suportă sarcina de a prezenta EUIPO nu numai elementele care demonstrează că îndeplinește condițiile cerute, în conformitate cu legislația națională a cărei aplicare o solicită, pentru a putea obține interzicerea utilizării unei mărci a Uniunii Europene în temeiul unui drept anterior, ci și elementele care dovedesc conținutul acestei legislații (Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 50, și Hotărârea din 30 iunie 2015, Gambling Commission/OAPI, T‑404/10 RENV, nepublicată, EU:T:2015:445, punctul 29). 19 În cazul în care o cerere de declarare a nulității unei mărci a Uniunii Europene se întemeiază pe un drept anterior protejat de o normă de drept național, revine organelor competente ale EUIPO obligația să aprecieze relevanța și sfera elementelor prezentate de solicitant pentru a stabili conținutul normei respective. Tribunalul exercită un control deplin asupra acestei aprecieri (Hotărârea din 30 iunie 2015, Gambling Commission/OAPI, T‑404/10 RENV, nepublicată, EU:T:2015:445, punctul 30; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctele 51 și 52). 20 În plus, în condițiile în care EUIPO poate fi chemat să țină seama, printre altele, de dreptul național al statului membru în care se bucură de protecție un drept anterior pe care se întemeiază cererea de declarare a nulității, acesta trebuie să se informeze din oficiu, prin mijloace care i se par utile în acest sens, cu privire la dreptul național al statului membru în cauză în cazul în care astfel de informații sunt necesare pentru aprecierea condițiilor de aplicare a unei cauze de nulitate care a fost invocată în fața sa și, printre altele, a materialității faptelor invocate sau a forței probante a înscrisurilor prezentate [Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Jareš Procházková și Jareš/EUIPO – Elton Hodinářská (MANUFACTURE PRIM 1949), T‑656/18, nepublicată, EU:T:2021:17, punctul 27 și jurisprudența citată]. Această obligație de a se informa din oficiu cu privire la dreptul național revine EUIPO, după caz, în ipoteza în care dispune deja de informații referitoare la dreptul național, fie sub formă de afirmații privind conținutul acestuia, fie sub formă de informații furnizate în dezbateri și în privința cărora s‑a invocat o forță probantă [Hotărârea din 20 martie 2013, El Corte Inglés/OAPI – Chez Gerard (CLUB GOURMET), T‑571/11, EU:T:2013:145, punctul 41; a se vedea de asemenea Hotărârea din 2 decembrie 2020, Monster Energy/EUIPO – Nanjing aisiyou Clothing (Reprezentarea unei zgârieturi în formă de gheară), T‑35/20, nepublicată, EU:T:2020:579, punctul 83 și jurisprudența citată]. 21 În speță, trebuie precizat, cu titlu introductiv, că, la punctul 20 din decizia atacată, camera de recurs a decis, pentru motive de economie a procedurii, să nu se pronunțe cu privire la abilitarea individuală a fiecăruia dintre reclamanți de a invoca fiecare drept anterior în cauză. Aceasta a apreciat, la punctele 47-50 din decizia atacată, că, în măsura în care toate drepturile anterioare invocate de reclamanți intrau în domeniul de aplicare al articolului 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001 și, prin urmare, nu intrau în domeniul de aplicare al articolului 60 alineatul (2) litera (a) din același regulament, cererea de declarare a nulității întemeiată pe această din urmă dispoziție trebuia respinsă în totalitate. Astfel, abilitarea reclamanților de a prezenta cererea de declarare a nulității nu face obiectul prezentului litigiu. În consecință, argumentele acestora din urmă prin care se urmărește demonstrarea unei astfel de abilitări sunt inoperante. 22 Pe de altă parte, trebuie să se constate că drepturile anterioare menționate la punctul 5 de mai sus sunt, în primul rând, numele de familie Leone, care coincide cu numele întreprinderii în domeniul producției și vânzării de înghețată deținută de Lisa și Giorgio Leone în calitate de persoane fizice cu cetățenie austriacă, în al doilea rând, Leone și Leone OG, și anume o denumire socială a societății austriece ai cărei proprietari sunt Lisa și Giorgio Leone și care are ca obiect social producerea și vânzarea de înghețată și, în al treilea rând, Leones, care este în special emblema aplicată pe magazinele reclamanților din Viena (Austria) pentru vânzarea de înghețată. 23 Acestea fiind precizate, este necesar să se examineze argumentele reclamanților prin care aceștia contestă în esență, în primul rând, interpretarea dată de camera de recurs articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 și, în al doilea rând, aprecierile camerei menționate referitoare la dreptul național. Cu privire la interpretarea articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 24 La punctul 30 din decizia atacată, camera de recurs a constatat că reclamanții își întemeiaseră cererea de declarare a nulității pe cele trei drepturi anterioare din dreptul austriac, menționate la punctul 5 de mai sus, și invocaseră cauza de nulitate prevăzută la articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu legislația austriacă, menționată la punctul 4 de mai sus. 25 La punctele 31, 32 și 47-49 din decizia atacată, după ce a citat articolul 5 alineatul (4) din Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2015, L 336, p. 1), camera de recurs a arătat că articolul 5 alineatul (4) litera (a) din directiva menționată includea „drepturile utilizate în cursul schimbului comercial”, în timp ce articolul 5 alineatul (4) litera (b) din aceeași directivă includea „alte drepturi decât drepturile anterioare utilizate în cursul schimbului comercial”, precum „dreptul la un nume”. Ea a adăugat că această distincție era de asemenea pusă în aplicare, pe de o parte, prin articolul 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001, care făcea trimitere la articolul 8 alineatul (4) din acest regulament, și, respectiv, pe de altă parte, prin articolul 60 alineatul (2) litera (a) din același regulament. Camera de recurs a considerat că, din moment ce această distincție figura în Regulamentul 2017/1001, clasificarea dreptului invocat potrivit dreptului național nu era determinantă. Astfel, întrucât articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 vizează numele ca drept al „personalității”, cererea de declarare a nulității formulată de reclamanți întemeiată pe această dispoziție ar fi nefondată. 26 Reclamanții contestă această premisă pe care se întemeiază decizia atacată cu titlu principal și potrivit căreia, în esență, o cerere de declarare a nulității prin care se invocă un „drept la un nume” utilizat în „comerț” nu se poate întemeia pe articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001. 27 Potrivit jurisprudenței, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 2014, D. și G., C‑358/13 și C‑181/14, EU:C:2014:2060, punctul 32 și jurisprudența citată). 28 În primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001, amintit la punctul 16 de mai sus, trebuie să se constate că Curtea a statuat deja că expresia „dreptul la nume” nu oferea nicio susținere pentru interpretarea restrictivă, potrivit căreia respectivul articol nu privea decât acest drept ca atribut al personalității și nu acoperea exploatarea patrimonială a numelui (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 33). 29 În plus, nici articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001, nici vreo altă dispoziție a dreptului Uniunii nu definesc conținutul „dreptului la nume” sau condițiile necesare pentru a putea obține interzicerea utilizării unei mărci a Uniunii Europene pe această bază. În schimb, dispoziția menționată face în acest scop o trimitere la dreptul național, ceea ce rezultă în mod clar din expresia „un alt drept anterior potrivit […] dreptului național care îi reglementează protecția”. 30 Astfel, EUIPO poate declara nulitatea unei mărci a Uniunii Europene, la cererea persoanei interesate, în cazul în care utilizarea acesteia poate fi interzisă în temeiul, printre altele, al unui drept la nume protejat de un drept național [Hotărârea din 14 mai 2009, Fiorucci/OAPI – Edwin (ELIO FIORUCCI), T‑165/06, EU:T:2009:157, punctul 41, și Hotărârea din 29 iunie 2017, Cipriani/EUIPO – Hotel Cipriani (CIPRIANI), T‑343/14, EU:T:2017:458, punctul 73]. 31 Pe de altă parte, formularea „drept la nume” în temeiul articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 nu exclude, a priori, posibilitatea ca acest drept să se refere, potrivit dreptului național, nu numai la un nume de familie, ci și la numele comerciale, precum denumirea socială a unei societăți sau a unei persoane juridice ori numele sub care se prezintă o întreprindere, indiferent de statutul juridic al acestei entități, sau chiar o emblemă. Această constatare este cu atât mai adevărată cu cât, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, protecția numelui comercial intră sub incidența dreptului național (Hotărârea din 10 iulie 2025, Purefun Group,C‑365/24, EU:C:2025:558, punctul 31). 32 În al doilea rând, în ceea ce privește interpretarea contextuală, trebuie să se constate că structura articolului 60 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 este contrară interpretării reținute de camera de recurs în decizia atacată. 33 Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, în temeiul articolului 60 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, nulitatea unei mărci a Uniunii Europene poate fi pronunțată la cererea unei persoane interesate care invocă „un alt drept anterior”. Pentru a preciza natura unui astfel de drept anterior, dispoziția respectivă enumeră patru drepturi, indicând totodată, prin folosirea adverbului „în special”, că această listă nu este exhaustivă. Printre exemplele date figurează, pe lângă dreptul la nume și dreptul la imagine, dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială (Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 34). 34 Din această enumerare nelimitativă rezultă că drepturile citate cu titlu de exemplu vizează protejarea unor interese de natură diferită. Pentru unele dintre acestea, cum sunt dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, aspectele economice sunt protejate împotriva atingerilor comerciale atât de ordinile juridice naționale, cât și de dreptul Uniunii (Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 35). 35 Rezultă că textul și structura articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 nu permit, în cazul în care este invocat un drept la nume, să se limiteze aplicarea acestei dispoziții numai la ipotezele în care înregistrarea unei mărci comunitare se află în conflict cu un drept care vizează în mod exclusiv protecția numelui ca atribut al personalității persoanei interesate (Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 36). 36 Pe de altă parte, expresia „alt drept anterior”, care figurează la articolul 60 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, introduce o distincție între drepturile enumerate la acest articol, printre care „dreptul la nume”, și drepturile prevăzute la articolul 60 alineatul (1) din regulamentul menționat, printre care articolul 60 alineatul (1) litera (c), care face trimitere la articolul 8 alineatul (4) din acest regulament, și anume la „o marcă neînregistrată sau alt semn utilizat în comerț”. 37 Pe de o parte, articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 face referire la „o marcă neînregistrată”. Această expresie, interpretată în lumina articolului 4 din regulamentul menționat, care descrie semnele care pot constitui o marcă a Uniunii Europene, și în special a articolului 4 litera (a) din același regulament, trebuie să fie înțeleasă ca desemnând un semn care are funcția de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi și de a garanta astfel originea comercială a produselor sau a serviciilor. 38 Or, chiar dacă articolul 4 din Regulamentul 2017/1001 prevede că „numele de persoane” pot constitui mărci, nu este mai puțin adevărat că, în calitate de indicație a originii comerciale a produselor sau a serviciilor acoperite de aceasta, o marcă ce constă într‑un nume de persoană are o funcție diferită de cea a unui nume de persoană ca atare, care servește la identificarea unei persoane determinate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2009, ELIO FIORUCCI,T‑165/06, EU:T:2009:157, punctele 47 și 48; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 30 martie 2006, Emanuel,C‑259/04, EU:C:2006:215, punctul 48). 39 Pe de altă parte, articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 vizează de asemenea „un alt semn utilizat în comerț”. În această privință, o denumire socială, un nume comercial sau o emblemă pot de asemenea, în anumite condiții, să aibă caracterul unor semne care au funcția de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Or, potrivit jurisprudenței, o denumire socială, un nume comercial sau o emblemă nu au, în sine, ca finalitate să distingă produse sau servicii. Într‑adevăr, o denumire socială are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerț. Prin urmare, atunci când utilizarea unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme se limitează la identificarea unei societăți sau la semnalarea unui fond de comerț, nu se poate considera că se face „pentru produse sau servicii”, în sensul articolului 4 din Regulamentul 2017/1001 [Hotărârea din 18 iulie 2017, Savant Systems/EUIPO – Savant Group (SAVANT), T‑110/16, nepublicată, EU:T:2017:521, punctul 25 și jurisprudența citată]. Cu toate acestea, semnul care constituie denumirea socială ar putea fi utilizat astfel încât să se stabilească o legătură între acest semn și produsele comercializate sau serviciile furnizate. Astfel, în măsura în care această condiție este îndeplinită, faptul că un element verbal este utilizat ca nume comercial al întreprinderii nu exclude posibilitatea ca acesta să fie utilizat ca marcă și să își îndeplinească funcția esențială pentru a desemna produse sau servicii ori ca semn care conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 [Hotărârea din 26 iulie 2023, Guma Holdings/EUIPO – XTB (XTRADE), T‑67/22, nepublicată, EU:T:2023:436, punctul 54]. 40 Rezultă că numele, inclusiv numele comerciale, pot fi acoperite de expresia „marcă neînregistrată sau alt semn utilizat în comerț” în sensul articolului 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din acest regulament atunci când acestea sunt utilizate în comerț ca semne destinate să desemneze produse sau servicii și să garanteze astfel originea comercială a acestor produse sau servicii. 41 În schimb, astfel de nume, utilizate în special în comerț pentru a identifica o persoană sau o întreprindere ca atare, nu intră sub incidența acestei definiții și pot intra în domeniul de aplicare al „dreptului la nume” în temeiul articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001, ale cărui conținut precis și condiții pentru a asigura respectarea unui astfel de drept sunt definite numai în raport cu dreptul național aplicabil. 42 În consecință, contrar concluziei camerei de recurs, distincția dintre drepturile anterioare vizate, pe de o parte, de articolul 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din acest regulament și, pe de altă parte, de articolul 60 alineatul (2) litera (a) din același regulament nu se întemeiază pe utilizarea sau pe lipsa utilizării drepturilor anterioare în comerț sau în operațiuni comerciale, ci pe natura diferită care caracterizează cauzele de nulitate vizate de aceste articole. 43 În plus, în măsura în care camera de recurs și‑a întemeiat concluzia potrivit căreia articolul 60 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 nu acoperea drepturi anterioare atunci când acestea erau utilizate în comerț pe articolul 5 alineatul (4) literele (a) și (b) din Directiva 2015/2436, trebuie arătat că articolul 5 alineatul (4) din această directivă are următorul cuprins: „Un stat membru poate să prevadă că unei mărci îi este refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, că aceasta poate fi declarată nulă în cazul și în măsura în care: (a) drepturile la o marcă neînregistrată sau la un alt semn utilizat în cursul schimbului comercial au fost dobândite înainte de data depunerii cererii de înregistrare a mărcii ulterioare sau, dacă este cazul, înainte de data priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii ulterioare și dacă această marcă neînregistrată sau acest alt semn conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare; (b) utilizarea mărcii poate fi interzisă în temeiul unui drept anterior, altul decât drepturile menționate la alineatul (2) și la litera (a) din prezentul alineat, respectiv: (i) un drept la nume; (ii) un drept la imagine; (iii) un drept de autor; (iv) un drept de proprietate industrială”. 44 Astfel, pe lângă caracterul facultativ – ce decurge din utilizarea termenului „poate” la articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2015/2436 – al acestor motive de nulitate pentru statele membre care ar trebui, așadar, să poată să le mențină sau să le introducă în legislațiile lor, acest articol operează o distincție analoagă celei arătate la punctul 36 de mai sus. 45 În schimb, interpretarea camerei de recurs care figurează la punctul 25 de mai sus, potrivit căreia articolul 5 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2015/2436 vizează „alte drepturi decât drepturile anterioare utilizate în cursul schimbului comercial”, nu corespunde termenilor acestei dispoziții, care, asemenea articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001, se limitează să excludă în mod concret „mărcile neînregistrate sau alte semne utilizate în cursul schimbului comercial”, menționate la articolul 5 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2015/2436. 46 În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea întemeiată pe obiectivele urmărite de reglementare, trebuie să se observe că concluzia de la punctele 42 și 44 de mai sus este susținută de obiectivul și de economia Regulamentului 2017/1001. Astfel, normele privind marca Uniunii Europene urmăresc în special să contribuie la sistemul de concurență nedenaturată în Uniune, în care fiecare întreprindere trebuie, pentru a‑și fideliza clientela prin calitatea produselor sau a serviciilor sale, să fie în măsură să își înregistreze ca mărci semne care permit consumatorului să distingă fără nicio posibilitate de confuzie aceste produse sau aceste servicii de cele care au o altă proveniență (a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2019, Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret/EUIPO,C‑104/18 P, EU:C:2019:724, punctul 45 și jurisprudența citată). 47 Astfel, articolul 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din acest regulament vizează o ipoteză de conflict între o marcă neînregistrată sau un alt semn utilizat în comerț și o marcă a Uniunii Europene. Acest conflict privește, așadar, semne care au aceeași natură și aceeași funcție esențială, și anume distingerea produselor și a serviciilor unei întreprinderi de cele ale altora. Un astfel de conflict nu este considerat susceptibil să denatureze concurența pe piața internă în special atunci când marca neînregistrată sau un alt semn nu sunt utilizate în comerț sau domeniul lor de aplicare este doar local, condiție a cărei respectare este examinată potrivit standardelor uniforme stabilite de Regulamentul 2017/1001 și coerente cu principiile care stau la baza sistemului instituit de acest regulament. 48 Prin comparație, astfel cum s‑a arătat la punctele 32-34 de mai sus, articolul 60 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 vizează ipoteze de conflict între o marcă a Uniunii Europene și alte drepturi de naturi diferite și care au o altă funcție decât aceea de a distinge produsele și serviciile unei întreprinderi de cele ale celorlalte întreprinderi. Astfel, articolul 60 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat vizează în special o ipoteză în care „dreptul la nume”, eventual utilizat în comerț pentru a identifica o persoană sau o întreprindere ca atare, este protejat împotriva potențialelor atingeri comerciale cauzate de existența unei mărci a Uniunii Europene. Într‑un astfel de caz, conținutul și condițiile pentru valorificarea unui astfel de drept împotriva unei mărci a Uniunii Europene ulterioare decurg, în temeiul trimiterii efectuate de această dispoziție, din legislația națională care îi reglementează protecția. 49 În această privință, argumentele EUIPO întemeiate pe articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 și care urmăresc limitarea domeniului de aplicare al „dreptului la nume” trebuie înlăturate. Desigur, articolul 14 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat prevede că o marcă a Uniunii Europene „nu conferă titularului său dreptul de a interzice terților utilizarea în comerț […] a numelui sau adresei terțului, în cazul în care terțul este o persoană fizică”. Articolul 14 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede că o astfel de utilizare trebuie să se facă „în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială”. Această dispoziție urmărește tocmai să garanteze că o marcă nu poate servi drept temei pentru a interzice unei persoane fizice să utilizeze numele său [Hotărârea din 26 iulie 2023, Rada Perfumery/EUIPO – Prada (RADA PERFUMES), T‑439/22, nepublicată, EU:T:2023:441, punctul 68]. Cu toate acestea, mai întâi, astfel cum s‑a arătat la punctul 31 de mai sus, articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 nu se referă numai la dreptul la nume al „persoanelor fizice”, ci cuprinde o formulare neutră în ceea ce privește conținutul „dreptului la nume”, efectuând totodată în această privință o trimitere la dreptul național. 50 Pe de altă parte, articolul 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 vizează ipoteza unui conflict între un drept anterior la nume și o marcă a Uniunii Europene ulterioară, în timp ce articolul 14 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat precizează întinderea drepturilor exclusive conferite de marca Uniunii Europene limitând posibilitatea titularului mărcii respective de a interzice unei persoane fizice să utilizeze numele său în comerț. Prin urmare, aceste două dispoziții au domenii de aplicare diferite. 51 În sfârșit, contrar celor sugerate de EUIPO, trebuie să se observe că camera de recurs nu s‑a întemeiat pe o apreciere concretă a elementelor de probă prezentate de reclamanți cu privire la modalitățile de utilizare a numelor invocate ca temei al cererii de declarare a nulității atunci când a considerat că, în cadrul utilizării lor, aceste nume aveau exclusiv natura unor semne care au funcția de a distinge produsele comercializate de ei, iar nu de a identifica o persoană fizică sau, respectiv, juridică sau chiar o întreprindere, ca atare. Prin urmare, o motivare suplimentară sau o înlocuire a motivelor nu poate fi efectuată în mod util în fața Tribunalului pentru a completa motivarea, eventual insuficientă, cuprinsă în decizia atacată. În cazul în care camera de recurs ar fi intenționat să își întemeieze decizia atacată pe astfel de considerații, ar fi trebuit să procedeze astfel în mod explicit [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2022, Puma/EUIPO – CMS (CMS Italy), T‑711/20, nepublicată, EU:T:2022:604, punctul 134 și jurisprudența citată]. 52 Reiese din cele ce precedă că camera de recurs a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că protecția în temeiul articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 nu se putea extinde la „dreptul la nume” pentru simplul motiv că numele revendicate ar fi fost utilizate în special în comerț, fără să examineze, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 17-20 de mai sus, în special materialitatea faptelor prezentate, pentru a stabili în mod concret natura drepturilor anterioare invocate ca temei al cererii de declarare a nulității, nici conținutul și condițiile necesare care decurg din legislația națională a cărei aplicare se solicitase, pentru a putea solicita interzicerea utilizării unei mărci a Uniunii Europene. Cu privire la aprecierea camerei de recurs referitoare la dreptul național 53 În plus, trebuie examinate criticile reclamanților împotriva motivării deciziei atacate potrivit căreia, în orice caz, informațiile privind dreptul național prezentate de aceștia nu pot fi interpretate în sensul că drepturile anterioare invocate puteau fi protejate ca „drept la nume” în temeiul articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu dreptul național austriac invocat. 54 Camera de recurs a considerat în esență, la punctele 37-42 din decizia atacată, că articolul 43 din Codul civil general austriac vizează cazuri în care era împiedicată utilizarea personală a numelui. Or, atunci când „particulari” desfășoară operațiuni comerciale în nume propriu, un astfel de nume dobândește o „semnificație secundară” și nu mai este considerat un „simplu nume de familie”. Astfel, potrivit camerei de recurs, protecția denumirilor și a celorlalte semne utilizate în comerț ar fi reglementată de articolele 12 și 32 din Legea austriacă privind protecția mărcilor și de articolul 9 alineatul (1) din Legea federală austriacă împotriva concurenței neloiale, aceste dispoziții naționale fiind relevante în vederea aplicării articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001. Prin urmare, pe de o parte, potrivit camerei de recurs, articolul 43 din Codul civil general austriac putea fi invocat pentru a se prevala de „dreptul la nume” numai dacă și în măsura în care nu exista o protecție specială a numelui în temeiul dreptului mărcilor și dacă titularul numelui nu utiliza numele său în comerț. Pe de altă parte, celelalte dispoziții ale dreptului austriac menționate mai sus nu pot fi invocate în scopul protecției unui drept la nume în sensul articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001, dat fiind că acestea ar face referire în mod explicit, printre altele, la protecția „identificatorilor comerciali” în „comerț”, ceea ce ar corespunde unor drepturi care intră sub incidența articolului 8 alineatul (4) din regulamentul menționat. 55 Or, trebuie să se constate că aceste considerații ale camerei de recurs sunt enunțate pornind de la aceeași premisă eronată precum cea constatată la punctul 52 de mai sus și potrivit căreia utilizarea unui nume în comerț este suficientă pentru a exclude protecția sa în temeiul articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001. 56 Astfel, aprecierea dispozițiilor dreptului național efectuată de camera de recurs în decizia atacată nu permite confirmarea concluziei că dreptul la nume potrivit dreptului austriac nu intră în domeniul de aplicare al articolului 60 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001. 57 Prin urmare, având în vedere cele ce precedă, se impune admiterea celui de al doilea motiv și, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la primul motiv, anularea deciziei atacate. Cu privire la cheltuielile de judecată 58 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât EUIPO a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamanților. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL (Camera a opta) declară și hotărăște: 1) Anulează Decizia Camerei a doua de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 27 noiembrie 2024 (cauza R 971/2023‑2). 2) Obligă EUIPO la plata cheltuielilor de judecată. Gâlea Tóth Spangsberg Grønfeldt Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 14 ianuarie 2026. Semnături ( *1 ) Limba de procedură: engleza.