Marcă a Uniunii Europene – Procedură de decădere – Înregistrare internațională care desemnează Uniunea Europeană – Marca verbală TESTAROSSA – Utilizare serioasă a mărcii – Articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 [devenit articolul 58 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) 2017/1001] – Utilizare de către terți – Natura utilizării – Consimțământ implicit al titularului mărcii – Dovada utilizării serioase – Autovehicule de ocazie – Piese de schimb și accesorii

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta extinsă) 2 iulie 2025 ( *1 ) „Marcă a Uniunii Europene – Procedură de decădere – Înregistrare internațională care desemnează Uniunea Europeană – Marca verbală TESTAROSSA – Utilizare serioasă a mărcii – Articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 [devenit articolul 58 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) 2017/1001] – Utilizare de către terți – Natura utilizării – Consimțământ implicit al titularului mărcii – Dovada utilizării serioase – Autovehicule de ocazie – Piese de schimb și accesorii” În cauza T‑1103/23, Ferrari SpA, cu sediul în Modena (Italia), reprezentată de K. Muraro, G. Russo și C. Comolli Acquaviva, avocați, reclamantă, împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de E. Markakis, în calitate de agent, pârât, cealaltă parte din procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO, intervenientă în fața Tribunalului, fiind Kurt Hesse, cu domiciliul în Nürnberg (Germania), reprezentat de M. Krogmann, avocat, TRIBUNALUL (Camera a opta extinsă), compus din domnii A. Kornezov (raportor), președinte, G. De Baere, D. Petrlík și K. Kecsmár și doamna S. Kingston, judecători, grefier: domnul G. Mitrev, administrator, având în vedere faza scrisă a procedurii, în urma ședinței din 12 decembrie 2024, pronunță prezenta Hotărâre 1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanta, Ferrari SpA, solicită anularea Deciziei Camerei a cincea de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 29 august 2023 (cauzele conexate R 334/2017‑5 și R 343/2017‑5), astfel cum a fost rectificată la 28 septembrie 2023 (denumită în continuare „decizia atacată”). Istoricul cauzei 2 Printr‑o înregistrare internațională din 17 octombrie 2006, care desemnează Uniunea Europeană și care a fost primită de EUIPO la 8 februarie 2007, Ferrari SpA a solicitat protecția în Uniune a mărcii verbale TESTAROSSA. 3 Produsele acoperite de înregistrarea internațională făceau parte printre altele din clasa 12 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespundeau următoarei descrieri: „Vehicule; aparate de locomoție pe uscat, în aer sau pe apă; vehicule terestre cu motor; automobile; piese de structură și de schimb, componente și accesorii ale acestora, toate incluse în această clasă; frâne, motoare, pneuri pentru vehicule terestre cu motor incluse în această clasă; biciclete, biciclete cu motor, camionete și camioane”. 4 Înregistrarea internațională a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare la 8 februarie 2007 și a fost înscrisă în registrul mărcilor comunitare la 12 decembrie 2007. 5 La 7 septembrie 2015, intervenientul, domnul Kurt Hesse, a formulat o cerere de declarare a nulității efectelor înregistrării internaționale pentru produsele citate la punctul 3 de mai sus, în temeiul articolului 158 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), cu modificările ulterioare [devenit articolul 198 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)], coroborat cu articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 58 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001]. 6 Prin decizia din 16 decembrie 2016, divizia de anulare a admis în parte această cerere și a pronunțat decăderea din drepturile asupra mărcii contestate cu privire la „vehicule; aparate de locomoție pe uscat, în aer sau pe apă; vehicule terestre cu motor; piese de structură și de schimb, componente și accesorii ale acestora, toate incluse în această clasă; frâne, motoare, pneuri pentru vehicule terestre cu motor incluse în această clasă; biciclete, biciclete cu motor, camionete și camioane”, cu efect de la 16 decembrie 2016. În schimb, ea a respins cererea de decădere pentru „automobile”. 7 La 13 februarie 2017, intervenientul a introdus o cale de atac împotriva deciziei diviziei de anulare prin care solicita anularea în parte a acesteia, în măsura în care divizia menționată a respins cererea de decădere din drepturile asupra mărcii contestate pentru „automobile”. 8 La 14 februarie 2017, reclamanta a formulat de asemenea o cale de atac împotriva deciziei diviziei de anulare prin care solicita anularea în parte a acesteia, în măsura în care divizia menționată a pronunțat decăderea din drepturile asupra mărcii contestate cu privire la „piese de structură și de schimb, componente și accesorii ale acestora (pentru vehicule), toate incluse în această clasă; motoare” (denumite în continuare „piese de schimb și accesorii”). 9 Prin decizia atacată, camera de recurs a admis calea de atac formulată de intervenient și a respins‑o pe cea formulată de reclamantă. Astfel, reclamanta a fost decăzută din drepturile asupra mărcii contestate pentru toate produsele menționate la punctul 3 de mai sus. Concluziile părților 10 Reclamanta solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – modificarea deciziei atacate în măsura în care utilizarea serioasă a mărcii contestate a fost dovedită pentru „automobile” și pentru piese de schimb și accesorii, care fac parte din clasa 12; – obligarea EUIPO, precum și a intervenientului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura în fața camerei de recurs și în prezenta procedură. 11 În ședință, reclamanta a renunțat la al doilea capăt de cerere, aspect de care Tribunalul a luat act în procesul‑verbal de ședință. 12 EUIPO solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cazul în care se organizează o ședință. 13 Intervenientul solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În drept Cu privire la stabilirea dreptului material și procedural aplicabil ratione temporis 14 Având în vedere data introducerii cererii de decădere în cauză, și anume 7 septembrie 2015, care este determinantă pentru stabilirea dreptului material aplicabil, faptele din speță sunt guvernate de dispozițiile materiale ale Regulamentului nr. 207/2009 și ale Regulamentului (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2019, Deichmann/EUIPO, C‑223/18 P, nepublicată, EU:C:2019:471, punctul 2, și Hotărârea din 3 iulie 2019, Viridis Pharmaceutical/EUIPO,C‑668/17 P, EU:C:2019:557, punctul 3). 15 În această privință, din dispozițiile articolului 55 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 reiese că efectul unei eventuale declarări a decăderii este retroactiv de la data cererii de decădere. Pe de altă parte, în măsura în care, potrivit unei jurisprudențe constante, se prezumă în general că normele de procedură se aplică la data intrării lor în vigoare (a se vedea Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania,C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 45 și jurisprudența citată), litigiul este guvernat de dispozițiile procedurale ale Regulamentului 2017/1001. Este necesar să se arate însă că, în ceea ce privește dovada utilizării serioase a mărcii contestate, în special în temeiul articolului 82 alineatul (2) literele (d), (f) și (i) din Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a Regulamentului 2017/1001 și de abrogare a Regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1), litigiul este guvernat de dispozițiile Regulamentului nr. 2868/95 [Hotărârea din 24 martie 2021, Novomatic/EUIPO – adp Gauselmann (Power Stars), T‑588/19, nepublicată, EU:T:2021:157, punctul 20]. 16 Prin urmare, în speță, în ceea ce privește normele de fond, trimiterile făcute de camera de recurs în decizia atacată și de părți în înscrisurile lor la dispozițiile Regulamentului 2017/1001 trebuie înțelese ca vizând dispozițiile cu conținut identic ale Regulamentului nr. 207/2009. Cu privire la fond 17 Reclamanta invocă patru motive, întemeiate în esență, primul, pe nemotivare, întrucât nu ar fi fost luați în considerare toți factorii pertinenți în cadrul aprecierii utilizării serioase a mărcii contestate, al doilea, pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, al treilea, pe încălcarea articolului 15 alineatul (2) din acest regulament [devenit articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001] și, al patrulea, pe erori de apreciere în ceea ce privește utilizarea mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii. 18 În temeiul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, titularul unei mărci a Uniunii Europene este declarat decăzut din drepturi ca urmare a unei cereri prezentate la EUIPO în cazul în care, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, care se întinde, în speță, de la 7 septembrie 2010 la 6 septembrie 2015 inclusiv (denumită în continuare „perioada relevantă”), marca menționată nu a făcut obiectul unei utilizări cu bună‑credință în cadrul Uniunii pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată și în cazul în care nu există motive întemeiate pentru această neutilizare. 19 În conformitate cu norma 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95, care se aplică mutatis mutandis procedurilor de decădere în conformitate cu norma 40 alineatul (5) din același regulament, dovada utilizării trebuie să privească locul, durata, importanța și natura utilizării mărcii anterioare. Potrivit alineatului (4) al acestei norme, dovezile se limitează, în principiu, la prezentarea de documente justificative, cum ar fi ambalaje, etichete, liste de prețuri, cataloage, facturi, fotografii, anunțuri în ziare, precum și declarații scrise prevăzute la articolul 78 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009. 20 Astfel, o marcă face obiectul unei utilizări serioase atunci când este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială, care este aceea de a garanta identitatea originii produselor și serviciilor pentru care a fost înregistrată, în scopul de a crea sau de a păstra un debușeu pentru aceste produse și servicii, cu excluderea utilizărilor cu caracter simbolic având ca unic obiect menținerea drepturilor conferite de marcă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul,C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 43). În plus, condiția privind utilizarea serioasă a mărcii impune ca aceasta, astfel cum este protejată pe teritoriul relevant, să fie utilizată în mod public și spre exterior [a se vedea Hotărârea din 18 martie 2015, Naazneen Investments/OAPI – Energy Brands (SMART WATER), T‑250/13, nepublicată, EU:T:2015:160, punctul 25 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 11 ianuarie 2023, Hecht Pharma/EUIPO – Gufic BioSciences (Gufic), T‑346/21, EU:T:2023:2, punctul 22 (nepublicat) și jurisprudența citată]. 21 Pe de altă parte, utilizarea serioasă a unei mărci nu poate fi demonstrată prin probabilități sau prin prezumții, ci trebuie să se întemeieze pe elemente concrete și obiective care dovedesc o utilizare efectivă și suficientă a mărcii menționate pe piața relevantă [a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 2009, Cohausz/OAPI – Izquierdo Faces (acopat), T‑409/07, nepublicată, EU:T:2009:354, punctul 36 și jurisprudența citată]. 22 Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că aprecierea caracterului serios al utilizării mărcii trebuie să se întemeieze pe toate faptele și împrejurările capabile să demonstreze exploatarea comercială reală a acesteia, în special trebuie să se țină seama de utilizările considerate justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau pentru crearea de cote de piață pentru produsele sau serviciile protejate prin marcă, de natura acestor produse sau servicii, de caracteristicile pieței, de întinderea și de frecvența utilizării mărcii respective (a se vedea Hotărârea din 18 martie 2015, SMART WATER, T‑250/13, nepublicată, EU:T:2015:160, punctul 26 și jurisprudența citată). 23 În lumina acestor principii trebuie examinate argumentele reclamantei prin care aceasta contestă în esență aprecierile camerei de recurs referitoare la lipsa utilizării serioase a mărcii contestate, pe de o parte, pentru „automobile” care fac parte din clasa 12 și, pe de altă parte, pentru piese de schimb și accesorii cuprinse în aceeași clasă. Prin urmare, trebuie să se examineze mai întâi și împreună al doilea și al treilea motiv, în continuare al patrulea motiv și, în sfârșit, dacă este cazul, primul motiv. Cu privire la al doilea și la al treilea motiv, referitoare la dovada utilizării serioase a mărcii contestate pentru automobile 24 În decizia atacată, camera de recurs a arătat, mai întâi, că reclamanta nu a produs sau distribuit în perioada relevantă niciun automobil nou sub marca contestată și că nici nu a vândut ea însăși autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA. În continuare, în ceea ce privește vânzarea de către terți a unor autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA, camera de recurs a considerat în esență că, pentru a dovedi utilizarea serioasă a acestei mărci, titularul trebuia să demonstreze că asemenea vânzări au fost efectuate cu consimțământul său. În opinia sa, nu există un automatism potrivit căruia orice vânzare de articole de ocazie de care titularul mărcii are cunoștință ar trebui considerată o utilizare serioasă a mărcii cu consimțământul său, întrucât consimțământul titularului mărcii nu este necesar pentru revânzarea unor astfel de produse de ocazie. În această privință, camera de recurs a considerat că reclamanta nu a demonstrat că a consimțit la vânzarea de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA de către terți, în sensul articolului 15 din Regulamentul nr. 207/2009. În sfârșit, ea a arătat că împrejurarea că reclamanta furnizează un serviciu care constă în certificarea faptului că un anumit autovehicul de ocazie este un autovehicul autentic Testarossa (denumit în continuare „serviciul de certificare”) nu era relevantă, în măsura în care serviciul respectiv era furnizat sub marca Ferrari, iar nu sub marca contestată, astfel încât nu dovedea utilizarea serioasă a acesteia din urmă. 25 Reclamanta contestă aceste aprecieri arătând, în primul rând, că vânzările de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA de către concesionari autorizați, pe care le susține prin facturi, au avut loc cu consimțământul său. În opinia sa, faptul că acești concesionari i‑au furnizat facturi care atestă vânzarea de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA confirmă în mod implicit că ei au utilizat marca contestată cu consimțământul său. În al doilea rând, reclamanta afirmă că ea furnizează revânzătorilor serviciul de certificare, în schimbul unei plăți. Astfel, acest serviciu i‑ar genera venituri și ar fi legat în mod direct de vânzările de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA de către concesionarii autorizați, în măsura în care certificatele eliberate în acest cadru ar crește valoarea autovehiculelor menționate și ar facilita revânzarea lor. 26 În primul rând, EUIPO și intervenientul susțin că consimțământul reclamantei nu poate fi prezumat pentru simplul fapt că aceasta nu s‑a opus utilizării mărcii contestate de către terți. Lipsa unei licențe privind în mod explicit marca contestată sau a unei alte forme de consimțământ al reclamantei pentru utilizarea acesteia de către terți ar ilustra pasivitatea sa. În al doilea rând, potrivit EUIPO, reclamanta nu ar fi demonstrat că a avut un comportament activ pe piața autovehiculelor de ocazie care să îi permită să păstreze posibilitatea de a controla calitatea produselor în cauză. Intervenientul adaugă că în mod întemeiat camera de recurs a considerat că serviciul de certificare nu era relevant, în măsura în care este furnizat sub marca Ferrari. 27 Cu titlu introductiv, trebuie amintit, așa cum s‑a arătat la punctul 19 de mai sus, că dovada utilizării trebuie să privească locul, durata, importanța și natura utilizării mărcii anterioare. În speță, așa cum a confirmat de altfel EUIPO în ședință, camera de recurs s‑a limitat, în decizia atacată, să aprecieze natura utilizării mărcii contestate. În aceste împrejurări, criteriul menționat este singurul supus controlului Tribunalului în prezenta cauză. 28 Trebuie precizat de asemenea că părțile nu contestă că producția de automobile modelul Testarossa a avut loc între anii 1984 și 1996 și că, în consecință, în perioada relevantă, nu a fost produs sau introdus pe piață niciun autovehicul nou sub marca contestată. 29 De asemenea, este cert, astfel cum au confirmat reclamanta și EUIPO în ședință, că, în perioada relevantă, autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA au fost comercializate nu de reclamanta însăși, ci de terți, și anume în special de concesionari sau de distribuitori autorizați de reclamantă, stabiliți în Italia, în Germania, în Belgia, în Franța și în Spania. 30 Potrivit jurisprudenței, revânzarea, în sine, a unui produs de ocazie care poartă o marcă nu înseamnă că această marcă a făcut obiectul unei „utilizări” în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009. Astfel, marca menționată a fost utilizată atunci când a fost aplicată de titularul său pe produsul nou, la momentul primei introduceri pe piață a acestui produs. Totuși, dacă titularul mărcii contestate utilizează efectiv această marcă în conformitate cu funcția sa esențială, care este aceea de a garanta identitatea originii produselor pentru care a fost înregistrată, cu ocazia revânzării unor produse de ocazie, o astfel de utilizare poate constitui o „utilizare serioasă” a mărcii respective, în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari,C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctele 55 și 56). 31 Articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, referitor la epuizarea drepturilor conferite de marcă, confirmă această interpretare. Astfel, din această dispoziție reiese că marca nu dă dreptul titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produse deja introduse pe piața Uniunii sub această marcă de către acest titular sau cu consimțământul său. Rezultă că o marcă poate face obiectul unei utilizări pentru produse deja introduse pe piață sub această marcă. Faptul că titularul mărcii nu poate interzice terților utilizarea mărcii sale pentru produse deja introduse pe piață sub marca respectivă nu înseamnă că nu poate să o utilizeze el însuși pentru astfel de produse (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari,C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctele 58 și 59). 32 În plus, potrivit articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, utilizarea mărcii cu consimțământul titularului se consideră ca utilizare făcută de către titular. Prin urmare, astfel cum a arătat în mod întemeiat camera de recurs la punctul 76 din decizia atacată, concluzia care figurează la punctul 31 de mai sus se aplică și utilizării mărcii de către terți cu consimțământul titularului, ceea ce, de altfel, părțile nu contestă. În consecință, titularul mărcii are în continuare posibilitatea să demonstreze că aceasta a făcut obiectul unei utilizări serioase pentru produse de ocazie vândute sub această marcă de către terți cu consimțământul său. 33 Pe de altă parte, revine titularului mărcii sarcina de a face dovada că a consimțit la utilizarea acestei mărci de către un terț (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 mai 2006, Sunrider/OAPI, C‑416/04 P, EU:C:2006:310, punctul 44). 34 În speță, este cert că reclamanta nu a prezentat elemente de probă, precum o licență, care să indice consimțământul său explicit în perioada relevantă pentru utilizarea mărcii contestate de către terți. În schimb, ea susține că elementele de probă pe care le‑a prezentat sunt de natură să demonstreze că o astfel de utilizare a fost făcută cu consimțământul său implicit. 35 În această privință, potrivit jurisprudenței, consimțământul titularului mărcii poate fi exprimat în mod explicit sau implicit. Astfel, consimțământul titularului trebuie să fie exprimat într‑un mod care să reflecte cu certitudine voința de a renunța la dreptul său exclusiv asupra mărcii. O asemenea voință rezultă în mod normal dintr‑o formulare expresă a consimțământului. Totuși, nu se poate exclude ca, în anumite cazuri, aceasta să poată rezulta în mod implicit din împrejurări și elemente anterioare, concomitente sau ulterioare utilizării mărcii în cauză de către terți, care reflectă de asemenea, cu certitudine, o renunțare a titularului la dreptul său [a se vedea Hotărârea din 13 ianuarie 2011, Park/OAPI – Bae (PINE TREE), T‑28/09, nepublicată, EU:T:2011:7, punctul 61 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 iunie 2022, Muschaweck/EUIPO – Conze (UM), T‑293/21, EU:T:2022:345, punctul 71 (nepublicat) și jurisprudența citată]. 36 Prin urmare, trebuie să se examineze dacă un asemenea consimțământ implicit al titularului rezultă din împrejurări și elemente anterioare, concomitente sau ulterioare utilizării mărcii contestate de către un terț. 37 În această privință, potrivit jurisprudenței, atunci când titularul unei mărci care face obiectul unei proceduri de decădere invocă acte de utilizare a acestei mărci de către un terț pentru a dovedi utilizarea serioasă în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, acest titular pretinde în mod implicit că utilizarea respectivă a fost făcută cu consimțământul său [Hotărârea din 8 iulie 2004, Sunrider/OAPI – Espadafor Caba (VITAFRUIT), T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 24]. 38 Cu toate acestea, asemenea EUIPO, trebuie să se precizeze că, în cadrul specific al utilizării unei mărci pentru produse de ocazie, un astfel de consimțământ implicit nu se poate deduce din simplul fapt că titularul avea cunoștință de utilizarea mărcii de către un terț și nu s‑a opus acesteia. Într‑adevăr, consimțământul titularului nu este necesar din punct de vedere juridic pentru ca un terț să utilizeze marca pentru produse de ocazie. Pentru ca existența unui astfel de consimțământ implicit să poată fi stabilită în acest context specific, este necesar și ca titularul să fie implicat în utilizarea mărcii de către terți. 39 Împrejurările și elementele relevante care pot reflecta existența unui asemenea consimțământ implicit trebuie examinate, așa cum a indicat de altfel EUIPO în ședință, în special în lumina utilizărilor considerate justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau pentru crearea de cote de piață pentru produsele protejate prin marcă și a caracteristicilor pieței (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 18 martie 2015, SMART WATER, T‑250/13, nepublicată, EU:T:2015:160, punctul 26 și jurisprudența citată). 40 În speță, în primul rând, reclamanta a prezentat facturi de vânzare a unor autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA emise de concesionari autorizați de aceasta, care conțineau următoarele mențiuni: „Ferrari Vertragshändler” (concesionar Ferrari), „Ferrari und Ferrari Classiche Vetragspartner” (partener contractual al Ferrari și Ferrari Classiche), „Offizieller Ferrari und Maserati Vetragshändler” (concesionar oficial Ferrari și Maserati) sau „distribuitor‑reparator autorizat”. 41 Rezultă că utilizarea mărcii contestate de care se prevalează reclamanta nu este o utilizare efectuată de un terț oarecare, care nu are niciun raport cu aceasta, ci o utilizare de către concesionari și de către distribuitori autorizați, cu care reclamanta are legături economice și contractuale, aspect care nu este contestat în speță. 42 În această privință, Tribunalul a avut ocazia să statueze că utilizarea mărcii unei societăți de producție de către o societate de distribuție care are legături economice cu aceasta poate fi recunoscută ca fiind o utilizare a mărcii respective făcută cu consimțământul titularului și astfel poate fi considerată ca fiind făcută de către titular, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 februarie 2011, J & F Participações/OAPI – Plusfood Wrexham (Friboi), T‑324/09, nepublicată, EU:T:2011:47, punctul 32, Hotărârea din 5 martie 2019, Meblo Trade/EUIPO – Meblo Int (MEBLO), T‑263/18, nepublicată, EU:T:2019:134, punctul 80 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 octombrie 2024, Fractal Analytics/EUIPO – Fractalia Remote Systems (FRACTALIA), T‑194/23, nepublicată, EU:T:2024:696, punctul 102 și jurisprudența citată]. 43 Aceste considerații se aplică mutatis mutandis atunci când marca unei societăți de producție, precum marca contestată, este utilizată de o societate de distribuție autorizată de titularul mărcii respective, în măsura în care o astfel de autorizație stabilește o legătură între aceste două societăți, care, în lipsa unei indicații contrare, presupune că titularul mărcii a autorizat, fie și numai în mod implicit, respectivul concesionar sau distribuitor autorizat să utilizeze mărcile sale în cadrul activităților sale economice pe piață. 44 Această apreciere este confirmată, în speță, de utilizările considerate justificate în sectorul economic vizat și de caracteristicile pieței relevante. Astfel, este o practică obișnuită pe piața automobilelor ca autovehiculele să fie comercializate în mod curent atât sub o marcă ce desemnează constructorul acestora, precum, în speță, marca verbală Ferrari sau marca figurativă a reclamantei care reprezintă un cal cabrat, cât și sub o a doua marcă, ce desemnează modelul lor, precum marca contestată, cele două mărci fiind intrinsec legate. Așadar, potrivit utilizărilor considerate justificate în acest sector, se consideră că un distribuitor sau un concesionar autorizat de Ferrari este autorizat să comercializeze toate modelele de autovehicule ale acestui constructor. În plus, în conformitate cu utilizările considerate justificate în sectorul automobilelor de ocazie, este necesar să se distingă vânzările de autovehicule de ocazie efectuate de un terț independent, care nu are nicio legătură cu constructorul acestor autovehicule, de cele efectuate de un concesionar sau de un distribuitor autorizat de constructorul respectiv. Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când este vorba, precum în speță, despre autovehicule de ocazie de epocă de colecție, de lux și vârf de gamă, care sunt deosebit de renumite și apreciate de colecționari. Astfel, este de notorietate că, pe această piață specifică, faptul că un asemenea autovehicul este vândut de un concesionar sau de un distribuitor autorizat de titularul mărcii este susceptibil să indice originea comercială a autovehiculului respectiv și să asigure clientela cu privire la faptul că întreținerea sa, precum și, dacă este cazul, înlocuirea pieselor de schimb și a accesoriilor acestuia au fost efectuate fără a afecta originea comercială a autovehiculului. 45 Prin urmare, contrar camerei de recurs, trebuie să se considere că vânzarea unui autovehicul de ocazie marca TESTAROSSA de către un concesionar sau de către un distribuitor autorizat de titularul mărcii contestate constituie un indiciu că aceasta este efectuată cu consimțământul, chiar și numai implicit, al acestuia din urmă. 46 În al doilea rând, reclamanta a prezentat de asemenea facturi emise de ea însăși unor clienți din Italia, din Elveția, din Țările de Jos și din Regatul Unit, în cadrul serviciului de certificare menționat la punctele 24 și 25 de mai sus. 47 Potrivit jurisprudenței, utilizarea efectivă de către titularul său a unei mărci înregistrate pentru anumite produse pentru servicii care se raportează direct la produsele deja comercializate și care urmăresc să satisfacă nevoile clientelei acestor produse este susceptibilă să constituie o „utilizare serioasă” a mărcii menționate, în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 62). 48 Însă o asemenea utilizare presupune utilizarea efectivă a mărcii contestate în cadrul furnizării serviciilor în discuție. Astfel, în lipsa utilizării mărcii respective, nu poate fi, în mod evident, vorba despre o „utilizare serioasă” a acesteia, în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 63). 49 În speță, din dosar și în special din conținutul facturilor reiese că serviciul de certificare are ca obiect atestarea autenticității autovehiculelor de ocazie marca TESTAROSSA („certificazione autenticita vettura Testarossa”, în italiană). Așa cum a explicat reclamanta în ședință, un astfel de „certificat de autenticitate”, pe care îl furnizează în special concesionarilor săi autorizați în cadrul vânzării de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA, stabilește, în schimbul unei plăți și după verificările necesare, că autovehiculul în cauză este un model Testarossa original. 50 Reclamanta a prezentat de asemenea un document intitulat „fișă tehnică”, care constituie un exemplu de cerere de certificare a unui autovehicul de ocazie marca TESTAROSSA. Din acesta reiese că, pentru a obține un certificat de autenticitate, solicitantul trebuie să furnizeze informații precise cu privire la originea fiecăreia dintre piesele principale ale autovehiculului, precum motorul, cutia de viteze, rezervorul sau pompa de combustibil, precum și cu privire la istoricul eventualei înlocuiri a acestora, totul susținut de fotografii ale autovehiculului și ale pieselor sale. 51 Reclamanta a explicat, în plus, în răspunsul său la o întrebare scrisă a Tribunalului, precum și în ședință, că astfel de certificate aveau un rol important în vânzarea de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA, în măsura în care ele asigură cumpărătorii cu privire la originea comercială a unui asemenea autovehicul și cresc valoarea acestuia în comparație cu un autovehicul de ocazie care nu dispune de un astfel de certificat. 52 Rezultă că serviciul de certificare se raportează în mod direct la vânzările de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA de către concesionari autorizați și urmărește să satisfacă nevoile clienților acestor autovehicule, astfel încât o asemenea utilizare poate, conform jurisprudenței amintite la punctul 47 de mai sus, să constituie o „utilizare serioasă” a acestei mărci, în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009. 53 În ceea ce privește faptul, reținut de camera de recurs, că certificarea menționată nu ar fi furnizată sub marca contestată, ci sub marca Ferrari, este suficient să se constate că marca contestată figurează de asemenea în mod clar vizibil și identificabil chiar în obiectul acestor facturi. 54 Or, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că nu există nicio normă în materie de marcă a Uniunii care să oblige titularul său să dovedească utilizarea mărcii sale în mod izolat, independent de orice altă marcă sau de orice alt semn. Prin urmare, este posibil ca două sau mai multe mărci să facă obiectul unei utilizări comune și autonome cu sau fără numele societății producătorului. Astfel, folosirea comună a unei alte mărci împreună cu marca contestată nu poate, prin ea însăși, să aducă atingere funcției de identificare îndeplinite de această altă marcă în privința produselor în cauză [a se vedea Hotărârea din 8 iunie 2022, Apple/EUIPO – Swatch (THINK DIFFERENT), T‑26/21-T‑28/21, nepublicată, EU:T:2022:350, punctul 87 și jurisprudența citată]. În plus, cerința utilizării serioase a unei mărci poate fi îndeplinită atunci când o marcă este utilizată împreună cu o altă marcă, cu condiția ca prima marcă să continue să fie percepută ca o indicație a originii produsului în cauză [a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 2020, CEDC International/EUIPO – Underberg (Forma unui fir de iarbă într‑o sticlă), T‑796/16, EU:T:2020:439, punctul 142 și jurisprudența citată]. 55 În speță, așa cum s‑a arătat la punctul 44 de mai sus, este de notorietate că autovehiculele sunt comercializate în mod curent atât sub o marcă ce desemnează constructorul acestora, cât și sub o a doua marcă, ce desemnează modelul lor, astfel încât utilizarea concomitentă a mărcii Ferrari și a mărcii contestate, care desemnează un model specific de autovehicule Ferrari, pe facturile referitoare la serviciul de certificare, este conformă cu uzanțele pieței relevante. 56 Prin urmare, în mod eronat camera de recurs a înlăturat ca lipsite de relevanță elementele de probă referitoare la certificarea autovehiculelor de ocazie marca TESTAROSSA. 57 Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul EUIPO potrivit căruia reclamanta ar fi rămas pasivă în perioada relevantă, întrucât din considerațiile care precedă și în special din cele referitoare la serviciul de certificare rezultă că reclamanta a fost implicată în anumite vânzări de autovehicule de ocazie marca TESTAROSSA, efectuate de concesionarii și de distribuitorii săi autorizați, obținând din acestea un beneficiu economic care decurge din veniturile pe care le generează prin intermediul serviciului respectiv. 58 Pe de altă parte, în măsura în care reclamanta se prevalează de renumele mărcii contestate în Uniune în perioada relevantă, trebuie amintit că dovada utilizării care revine titularului mărcii contestate nu poate fi adusă sau simplificată pentru motivul că această marcă se bucura de renume în cadrul Uniunii în perioada relevantă [Hotărârea din 8 aprilie 2016, Frinsa del Noroeste/EUIPO – Frisa Frigorífico Rio Doce (FRISA), T‑638/14, nepublicată, EU:T:2016:199, punctul 35], această dovadă trebuind așadar să fie făcută independent de renume. 59 Totuși, nu se poate exclude posibilitatea ca, în funcție de împrejurări, precum în speță, renumele mărcii contestate să constituie un element printre altele susceptibil să furnizeze informații cu privire la utilizările considerate justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau pentru crearea de cote de piață pentru produsele protejate prin marcă, în sensul jurisprudenței citate la punctul 22 de mai sus. În special, astfel cum s‑a arătat la punctul 44 de mai sus, faptul că un autovehicul deosebit de renumit este vândut de un concesionar sau de un distribuitor autorizat de titularul mărcii este susceptibil să asigure clientela cu privire la faptul că întreținerea sa, precum și, dacă este cazul, înlocuirea pieselor de schimb și a accesoriilor acestuia au fost efectuate fără a afecta originea comercială a autovehiculului. 60 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie arătat că, atunci când a concluzionat că reclamanta nu a demonstrat că a consimțit în mod implicit la utilizarea mărcii contestate de către terți pentru „automobile” care fac parte din clasa 12 camera de recurs a săvârșit o eroare de apreciere. 61 Prin urmare, al doilea și al treilea motiv trebuie admise. Cu privire la al patrulea motiv, referitor la dovada utilizării serioase a mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii 62 În decizia atacată, camera de recurs a respins ca inadmisibile, în cadrul căii de atac introduse de reclamantă, elementele de probă referitoare la utilizarea mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii care fac parte din clasa 12, prezentate de reclamantă pentru prima dată în fața sa, înainte de a le înlătura pe fond. În schimb, în cadrul căii de atac introduse de intervenient, aceasta a examinat pe fond aceleași elemente de probă, fără a se pronunța cu privire la admisibilitatea lor. La finalul acestei examinări, ea a considerat că elementele de probă menționate nu permiteau să se demonstreze utilizarea serioasă a mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii. 63 Trebuie să se examineze motivarea deciziei atacate referitoare la admisibilitatea elementelor de probă prezentate pentru prima dată în fața camerei de recurs și ulterior argumentele reclamantei cu privire la fond. – Cu privire la motivarea deciziei atacate 64 Potrivit unei jurisprudențe constante, nemotivarea sau motivarea insuficientă ține de încălcarea unor norme fundamentale de procedură în sensul articolului 263 TFUE și constituie un motiv de ordine publică care poate și chiar trebuie să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii (Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda ș.a., C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 34, și Hotărârea din 9 martie 2023, Les Mousquetaires și ITM Entreprises/Comisia, C‑682/20 P, EU:C:2023:170, punctul 39). În această privință, trebuie adăugat că principiul contradictorialității face parte din dreptul la apărare și că acesta se aplică în privința oricărei proceduri care poate conduce la adoptarea de către o instituție a Uniunii a unei decizii care să afecteze în mod semnificativ interesele unei persoane (Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda ș.a., C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 50). Prin urmare, instanța însăși trebuie să respecte principiul contradictorialității în special atunci când soluționează un litigiu în temeiul unui motiv invocat din oficiu (Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda ș.a., C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 54). 65 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, EUIPO poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util. 66 Din textul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 rezultă că, de regulă și cu excepția unor dispoziții contrare, prezentarea faptelor și a probelor de către părți rămâne posibilă după expirarea termenelor prevăzute pentru o astfel de prezentare în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 207/2009 și că nu se interzice în niciun fel EUIPO să țină seama de faptele și de probele invocate sau prezentate tardiv (Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 42, și Hotărârea din 24 ianuarie 2018, EUIPO/European Food, C‑634/16 P, EU:C:2018:30, punctul 55). 67 Precizând că EUIPO „poate”, într‑un asemenea caz, să hotărască să nu țină seama de astfel de probe, articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 îl învestește astfel cu o largă putere de apreciere în a hotărî, motivându‑și decizia sub acest aspect, dacă este sau nu este necesar să ia în considerare aceste elemente (Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 43, și Hotărârea din 28 februarie 2018, mobile.de/EUIPO, C‑418/16 P, EU:C:2018:128, punctul 49). 68 În ceea ce privește exercitarea acestei puteri de apreciere, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, o astfel de luare în considerare se poate justifica în special în cazul în care EUIPO consideră că, pe de o parte, aceste elemente invocate tardiv sunt, la prima vedere, de natură a avea o reală pertinență și, pe de altă parte, stadiul procedurii în care are loc această prezentare tardivă și circumstanțele care o încadrează nu se opun luării lor în considerare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 44, Hotărârea din 28 februarie 2018, mobile.de/EUIPO, C‑418/16 P, EU:C:2018:128, punctul 63, și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Blackmore/EUIPO – Paice (DEEP PURPLE), T‑344/16, nepublicată, EU:T:2018:648, punctul 54]. 69 În speță, în primul rând, astfel cum s‑a amintit la punctul 62 de mai sus, în cadrul examinării căii de atac introduse de reclamantă, camera de recurs a constatat inadmisibilitatea elementelor de probă prezentate de aceasta din urmă pentru prima dată în fața sa, referitoare la piese de schimb și accesorii, pentru motivul că au fost prezentate tardiv. În acest sens, la punctele 168 și 169 din decizia atacată, ea s‑a limitat să indice că elementele de probă prezentate în fața diviziei de anulare nu erau „satisfăcătoare” și că, „ținând seama de caracterul [lor] slab […], puterea discreționară nu [putea] fi exercitată în favoarea [reclamantei]”. 70 Această motivare nu permite să se asigure că respectiva cameră de recurs a examinat admisibilitatea elementelor de probă menționate în lumina criteriilor jurisprudențiale amintite la punctul 68 de mai sus. În special, ea nu permite să se verifice dacă respectiva cameră de recurs a examinat dacă aceste elemente de probă erau, la prima vedere, de natură a avea o reală pertinență pentru soluționarea căii de atac formulate în fața sa și dacă stadiul procedurii în care avea loc această prezentare tardivă și circumstanțele care încadrau prezentarea respectivă nu se opuneau luării lor în considerare. În această privință, simpla afirmație potrivit căreia elementele de probă prezentate în fața diviziei de anulare nu erau „satisfăcătoare” nu constituie o motivare suficientă, din moment ce nu include niciun element care să permită să se înțeleagă de ce criteriile stabilite de jurisprudență, care permit luarea în considerare de către camerele de recurs a unor elemente de probă prezentate tardiv, nu ar fi îndeplinite în speță. 71 Întrebat în ședință cu privire la aspectul dacă decizia atacată era afectată de insuficiența motivării în ceea ce privește admisibilitatea elementelor de probă prezentate pentru prima dată în fața camerei de recurs, EUIPO a indicat în esență că o analiză a acestor criterii nu era necesară în măsura în care, în orice caz, elementele respective au fost examinate ulterior pe fond în decizia atacată. 72 Totuși, faptul că aceste elemente de probă au fost examinate, în orice caz, pe fond nu remediază insuficiența motivării de care este afectată decizia atacată în ceea ce privește inadmisibilitatea lor, ci privește mai degrabă consecințele acestei insuficiențe asupra legalității deciziei atacate, care vor fi examinate în continuare. 73 În aceste împrejurări, trebuie să se constate că decizia atacată este afectată de insuficiența motivării, pe care Tribunalul trebuie să o invoce din oficiu. 74 În al doilea rând și astfel cum s‑a arătat la punctul 62 de mai sus, trebuie să se constate că, pe de o parte, camera de recurs a respins ca inadmisibile, în cadrul căii de atac introduse de reclamantă, elementele de probă menționate, în timp ce, pe de altă parte, în cadrul căii de atac introduse de intervenient, aceasta nu a constatat presupusa inadmisibilitate a acelorași elemente de probă, examinându‑le direct pe fond. 75 Printr‑o întrebare scrisă, Tribunalul a invitat părțile să își prezinte observațiile cu privire la eventualul caracter incoerent al motivării deciziei atacate în această privință, în ipoteza în care Tribunalul ar considera pertinent să ridice această problemă din oficiu. Ca răspuns la această întrebare, reclamanta a arătat că decizia atacată era afectată de o motivare contradictorie cu privire la acest aspect, care ar determina anularea deciziei atacate. EUIPO a indicat, la rândul său, că abordarea camerei de recurs nu era contradictorie, din moment ce, în orice caz, elementele de probă în discuție au fost examinate și respinse pe fond în cadrul celor două căi de atac, astfel încât motivarea contradictorie în discuție nu ar avea incidență asupra legalității deciziei atacate. Intervenientul a susținut o argumentație similară. 76 În această privință, trebuie să se constate că decizia atacată este afectată de o motivare contradictorie pe care Tribunalul trebuie să o invoce din oficiu, în măsura în care aceleași elemente de probă au fost înlăturate, cu titlu principal, ca inadmisibile în cadrul căii de atac introduse de reclamantă, în timp ce acestea au fost considerate, în mod implicit, dar necesar, admisibile în cadrul căii de atac introduse de intervenient. 77 În ceea ce privește argumentul EUIPO reprodus la punctul 75 de mai sus, trebuie să se constate, astfel cum s‑a constatat la punctul 72 de mai sus, că acesta nu are nicio incidență asupra faptului că decizia atacată este afectată de o motivare contradictorie în ceea ce privește admisibilitatea elementelor de probă prezentate pentru prima dată în fața camerei de recurs, ci privește mai degrabă consecințele acestei contradicții asupra legalității deciziei atacate, care vor fi examinate în continuare. 78 Ținând seama de ceea ce precedă, Tribunalul nu este în măsură să stabilească dacă camera de recurs a putut, fără a săvârși o eroare, să înlăture elementele de probă în cauză ca inadmisibile. Astfel, așa cum s‑a constatat la punctele 72 și 76 de mai sus, decizia atacată este afectată, pe de o parte, de o insuficiență a motivării și, pe de altă parte, de o motivare contradictorie. 79 În aceste împrejurări, trebuie examinat argumentul EUIPO potrivit căruia viciile de motivare menționate mai sus nu au incidență asupra legalității deciziei atacate, în măsura în care, în orice caz, camera de recurs a respins pe fond elementele de probă respective. – Cu privire la fond 80 În decizia atacată, în primul rând, camera de recurs a considerat că marca contestată nu a fost utilizată de reclamantă pentru piese de schimb și accesorii, ci de comercianți independenți și că din elementele de probă nu reieșea că această utilizare a fost făcută cu consimțământul reclamantei. În al doilea rând, ea a arătat că marca contestată a fost utilizată, pentru produsele menționate, în scopuri „descriptive”, iar nu pentru a indica originea comercială a acestora. Potrivit camerei de recurs, elementele de probă prezentate de reclamantă nu făceau distincție între piesele de schimb și accesoriile vândute sub marca contestată și piesele de schimb și accesoriile generice compatibile cu autovehiculele model Testarossa. În al treilea rând, în ceea ce privește elementele de probă care prezintă piese de schimb și accesorii care poartă marca contestată, camera de recurs a arătat că era vorba despre cazuri izolate, care nu erau suficiente pentru a demonstra o utilizare serioasă a mărcii contestate pentru astfel de piese și accesorii. 81 Pe de o parte, reclamanta arată că în mod eronat camera de recurs a refuzat să recunoască utilizarea serioasă a mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii. În această privință, ea reproșează camerei menționate că a afirmat în mod eronat că terții care participă la vânzarea acestor piese și accesorii erau „comercianți independenți” și că nu se poate considera că utilizarea mărcii contestate pentru astfel de produse demonstrează o utilizare serioasă pentru automobile „din cauza valorii [lor] disproporționate”. Ea subliniază de asemenea că camera de recurs nu a luat în considerare criteriile relevante pentru aprecierea utilizării serioase, și anume natura produselor în cauză, caracteristicile pieței și frecvența utilizării în cadrul examinării sale. În plus, camera de recurs ar fi săvârșit o eroare în interpretarea noțiunii de „utilizare serioasă” și în aprecierea unei astfel de utilizări de către terți, considerând în mod eronat că elementele de probă prezentate nu erau suficiente pentru a demonstra că funcția esențială a mărcii era îndeplinită. 82 Pe de altă parte, reclamanta susține că camera de recurs nu a ținut seama de jurisprudența potrivit căreia utilizarea unei mărci înregistrate pentru piese de schimb care fac parte integrantă din produsele acoperite de această marcă poate constitui o utilizare serioasă nu numai pentru înseși piesele de schimb, ci și pentru produsele acoperite de marca respectivă. 83 EUIPO și intervenientul contestă argumentele reclamantei și susțin că utilizarea serioasă a mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii nu a fost dovedită și, în orice caz, nu poate stabili o utilizare pentru „automobile”. Aceștia consideră că Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari (C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854) nu permite să se concluzioneze în mod automat că o utilizare pentru piese de schimb constituie o utilizare serioasă pentru automobile. Intervenientul insistă asupra faptului că piesele de schimb și accesoriile sunt produse secundare, vândute în general de revânzători independenți care utilizează marca cu titlu „descriptiv”, fără a stabili o legătură directă cu titularul acesteia. El susține de asemenea că reclamanta nu a prezentat contracte de licență privind utilizarea mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii. 84 În speță, reclamanta nu contestă constatarea camerei de recurs potrivit căreia piesele de schimb și accesoriile comercializate sub marca contestată în perioada relevantă erau „în principal” piese de ocazie. 85 În plus, părțile nu contestă că utilizarea mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii de care se prevalează reclamanta nu a fost făcută de ea însăși, ci de terți. 86 În această privință, reclamanta nu pretinde că a consimțit în mod expres la o astfel de utilizare. În schimb, ea susține că elementele de probă pe care le‑a prezentat în fața EUIPO sunt de natură să demonstreze, privite împreună, că ea a consimțit în mod implicit la o astfel de utilizare. 87 În ședință, reclamanta a arătat de asemenea că unul dintre concesionarii săi care vindea, în perioada relevantă, piese de schimb și accesorii sub marca contestată, și anume Maranello, aparținea, în realitate, aceluiași grup de societăți ca și ea. Totuși, în măsura în care această împrejurare nu reiese din dosar și nu a fost susținută de niciun element de probă, Tribunalul nu o poate lua în considerare. 88 În primul rând, trebuie să se constate, asemenea reclamantei și contrar celor arătate de camera de recurs, că utilizarea mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii a fost făcută, în perioada relevantă și așa cum reiese din elementele de probă prezentate de reclamantă, nu de comercianți independenți, care nu aveau nicio legătură cu reclamanta, ci de concesionari și de distribuitori autorizați, cu care reclamanta avea legături economice și contractuale. 89 Astfel, printre elementele de probă prezentate de reclamantă figurează mai multe capturi de ecran și extrase de pe site‑ul internet al Maranello, din care reiese că această întreprindere deține „drepturile exclusive de distribuție mondială a tuturor pieselor produse în fabrică pentru autovehiculele Ferrari anterior anului 1995” și că ea vinde piese de schimb și accesorii „Ferrari”, descrise ca fiind „piese originale” („genuine parts”), conforme cu standardele aprobate, a căror calitate, siguranță și fiabilitate au fost verificate. Reclamanta a prezentat de asemenea facturi emise de Maranello, precum și de alți concesionari autorizați, care menționează vânzarea unor astfel de piese și accesorii unor particulari în Germania, în Elveția și în Republica Cehă sau servicii de reparare a unor autovehicule marca TESTAROSSA. 90 În plus, astfel cum s‑a constatat la punctele 49 și 50 de mai sus, reclamanta oferă, în special concesionarilor și distribuitorilor autorizați, serviciul de certificare, care are ca obiect certificarea autenticității unui autovehicul de ocazie marca TESTAROSSA și include o verificare a originii comerciale a pieselor principale ale autovehiculului. 91 Prin urmare, pentru motive similare celor expuse la punctele 34-56 de mai sus, trebuie arătat că reclamanta a demonstrat că a consimțit în mod implicit la utilizarea de către terți a mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii. 92 În al doilea rând, camera de recurs a constatat că elementele de probă prezentate de reclamantă menționau o utilizare „descriptivă” a mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii, cu unicul scop de a indica faptul că astfel de produse erau compatibile cu un autovehicul marca TESTAROSSA. 93 În această privință, trebuie să se constate că camera de recurs nu a luat suficient în considerare faptul că vânzările de piese de schimb și de accesorii efectuate de concesionari autorizați, în special de Maranello, priveau printre altele piese originale („genuine parts”) marca TESTAROSSA, astfel cum a arătat deja reclamanta în fața camerei de recurs și în fața diviziei de anulare și astfel cum reiese din cuprinsul punctului 89 de mai sus. În această privință, trebuie arătat de asemenea că anumite elemente de probă, precum facturile emise de Maranello, cuprind numeroase referiri la piese de schimb și accesorii desemnate în mod specific prin marca contestată. 94 În orice caz, camera de recurs a recunoscut ea însăși, la punctul 197 din decizia atacată, că anumite piese de schimb și anumite accesorii purtau marca contestată, considerând în același timp că era vorba despre „cazuri izolate”. Însă problema dacă este sau nu vorba despre „cazuri izolate” se referă la importanța utilizării mărcii pentru astfel de piese și accesorii, iar nu la natura acesteia, care, așa cum s‑a amintit la punctul 27 de mai sus, face exclusiv obiectul prezentului litigiu. 95 Rezultă că aprecierile camerei de recurs referitoare la utilizarea mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii sunt afectate de erori. 96 În plus, trebuie să se arate, asemenea reclamantei, că utilizarea mărcii contestate pentru piese de schimb și accesorii poate constitui de asemenea o utilizare a acesteia pentru „automobile”, ceea ce camera de recurs a negat în mod eronat. 97 Astfel, Curtea a statuat deja că utilizarea de către titularul său ori cu consimțământul acestuia a unei mărci înregistrate pentru piese de schimb care fac parte integrantă din produsele acoperite de această marcă poate constitui o „utilizare serioasă” în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 nu numai pentru piesele de schimb înseși, ci și pentru produsele acoperite de marca respectivă. În această privință este irelevant faptul că înregistrarea mărcii menționate acoperă nu numai produsele întregi, ci și piesele lor de schimb (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 35). 98 Prin urmare, este necesar să se considere că o marcă înregistrată pentru o categorie de produse și de piese de schimb ale acestora a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, pentru toate produsele care intră în această categorie și pentru piesele de schimb ale acestora dacă ea nu a făcut obiectul unei astfel de utilizări decât pentru unele dintre aceste produse, precum autovehiculele sport de lux costisitoare, sau numai pentru piesele de schimb sau accesoriile care intră în componența unora dintre produsele menționate, cu excepția situației în care rezultă din elementele de fapt și de drept și din dovezi pertinente că consumatorul care dorește să achiziționeze aceleași produse le percepe ca constituind o subcategorie autonomă de categoria produselor pentru care marca vizată a fost înregistrată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 53). 99 Prin urmare, revenea camerei de recurs sarcina de a aprecia în mod concret, în principal în raport cu produsele sau serviciile pentru care titularul unei mărci a făcut dovada utilizării mărcii sale, dacă acestea constituie o subcategorie autonomă în raport cu produsele și serviciile care fac parte din clasa de produse sau servicii vizate, astfel încât să se coreleze produsele sau serviciile pentru care a fost dovedită utilizarea serioasă a mărcii cu categoria produselor sau serviciilor acoperite de înregistrarea acestei mărci (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 41 și jurisprudența citată). 100 Or, camera de recurs nu a efectuat o asemenea examinare în decizia atacată. Astfel, ea nu a constatat că aceste piese de schimb și accesorii constituiau o subcategorie autonomă în raport cu automobilele, astfel încât dovada utilizării celor dintâi ar fi lipsită de relevanță pentru cele din urmă. 101 Camera de recurs s‑a limitat să arate, pe de o parte, existența unei disproporții de valoare economică între piese de schimb și accesorii, pe de o parte, și automobile pe de altă parte. Cu toate acestea, trebuie să se arate, asemenea reclamantei, că, întemeindu‑se pe valoarea economică a pieselor de schimb și a accesoriilor, camera de recurs nu a ținut seama de jurisprudența constantă potrivit căreia, în măsura în care consumatorul caută înainte de toate un produs sau un serviciu care să poată răspunde nevoilor sale specifice, finalitatea sau destinația produsului ori a serviciului în cauză este esențială în orientarea alegerii sale. Prin urmare, în măsura în care este aplicat de către consumatori înainte de orice cumpărare, criteriul finalității sau al destinației este un criteriu primordial în definirea unei subcategorii de produse sau servicii [Hotărârea din 13 februarie 2007, Mundipharma/OAPI – Altana Pharma (RESPICUR), T‑256/04, EU:T:2007:46, punctul 29, Hotărârea din 16 mai 2013, Aleris/OAPI – Carefusion 303 (ALARIS), T‑353/12, nepublicată, EU:T:2013:257, punctul 22, și Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Agus/EUIPO – Alpen Food Group (ROYAL MILK), T‑603/22, nepublicată, EU:T:2024:29, punctul 32]. 102 Pe de altă parte, camera de recurs a arătat că publicul relevant nu ar considera că producătorul pieselor de schimb și al accesoriilor ar avea capacitatea tehnică de a construi automobile, în măsura în care este de notorietate că constructorii de automobile nu produc toate piesele de schimb și accesoriile autovehiculelor lor. Totuși, deși este adevărat că nu toate piesele de schimb și accesoriile sunt produse în mod normal de înșiși constructorii de automobile și că, invers, producătorii unor astfel de piese și accesorii nu produc în mod necesar automobile, este de asemenea de notorietate că o serie de piese de schimb și de accesorii sunt produse de înșiși constructorii de automobile sau de terți sub licență. Prin urmare, nu există o regulă generală potrivit căreia publicul relevant consideră în mod necesar că automobilele provin de la constructori diferiți de cei care produc piesele de schimb și accesoriile acestor automobile. 103 Având în vedere ceea ce precedă, decizia atacată este de asemenea afectată de erori de apreciere în ceea ce privește relevanța elementelor de probă referitoare la piese de schimb și accesorii pentru dovedirea utilizării mărcii contestate pentru automobile. Aceste erori se adaugă la cea constatată la punctul 60 de mai sus. 104 Din ceea ce precedă rezultă că al patrulea motiv trebuie admis. 105 Având în vedere ceea ce precedă și contrar celor susținute de EUIPO, viciile de motivare constatate la punctele 72 și 78 de mai sus au incidență asupra soluționării litigiului. Astfel, rezultă că decizia atacată este viciată atât ca urmare a nemotivării, în ceea ce privește admisibilitatea elementelor de probă referitoare la piese de schimb și accesorii, cât și ca urmare a unor erori de apreciere, în ceea ce privește examinarea lor pe fond, astfel încât nu poate fi decât anulată și cu privire la acest aspect. 106 Prin urmare, decizia atacată trebuie anulată în totalitate, fără a fi necesară examinarea primului motiv. Cu privire la cheltuielile de judecată 107 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât EUIPO și intervenientul au căzut în pretenții, se impune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei. 108 În plus, reclamanta a solicitat obligarea EUIPO și a intervenientului la plata cheltuielilor de judecată pe care le‑a efectuat în cadrul procedurii în fața camerei de recurs. În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 190 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, numai cheltuielile necesare efectuate de părți în legătură cu procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile. Prin urmare, se impune de asemenea obligarea EUIPO și a intervenientului la plata cheltuielilor de judecată necesare efectuate de reclamantă în legătură cu procedura în fața camerei de recurs. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL (Camera a opta extinsă) declară și hotărăște: 1) Anulează Decizia Camerei a cincea de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 29 august 2023 (cauzele conexate R 334/2017‑5 și R 343/2017‑5). 2) EUIPO și domnul Kurt Hesse vor suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Ferrari SpA, inclusiv cheltuielile necesare efectuate în legătură cu procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs. Kornezov De Baere Petrlík Kecsmár Kingston Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 2 iulie 2025. Semnături ( *1 ) Limba de procedură: engleza.